Istoria Bucureştiului pe scurt - 2 August 2010 - generalitati si probleme cotidiene
Acasă » 2010 » August » 2 » Istoria Bucureştiului pe scurt
1:17 AM
Istoria Bucureştiului pe scurt
Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.

Documentele emise de Cancelaria Ţării Româneşti între 1459-1625 consemnează existenţa pe teritoriul de azi al Bucureştiului, a unui număr de 41 de aşezări.

Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.

Stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti, în perioada domnitorului Vlad Ţepeş, a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a aşezării.

Astfel, din secolul al XV-lea se înregistrează o dublare a suprafeţei oraşului. Apar cartiere noi ocupate de meşteşugari.

În zona numită azi Sf. Gheorghe erau cuptoarele meşterilor fierari, la Piaţa Unirii - Zona Colţea erau cuptoarele meşterilor olari, iar pe malurile Dâmboviţei se stabilesc tăbăcarii.


În partea de nord a Curţii Domneşti se stabilesc negustorii, cojocarii, croitorii. Principalul vad comercial şi meşteşugăresc devine "Uliţa Mare", strada Lipscani de azi, atestată documentar din 5 iunie 1589.

Din secolul al XV-lea şi până la sfârşitul epocii feudale, în pofida marilor calamităţi naturale şi a războaielor, oraşul Bucureşti a cunoscut o continuă dezvoltare economică şi socială, devenind unul din principalele centre urbane din sud-estul Europei.

Începând cu secolul al XVIII-lea apar primele manufacturi. În 1764 este atestată documentar o manufactură de ceară. În 1766 apare "fabrica de postav de la Afumaţi", apoi în 1767 fabrica de hârtie de la Fundeni.
Recensământul din 1811 consemnează în Bucureşti 2981 de persoane care se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul.

Revoluţia din 1821 marchează începutul istoriei moderne a Bucureştiului. La începutul secolului al XIX-lea, se poate distinge o structură socio-profesională: meşteşugari, negustori, slujbaşi în aparatul administrativ, clerici, boieri şi slujitori.
După un recensământ din anul 1807, în Bucureşti erau 3523 de prăvălii, iar mai târziu, în anul 1820, sunt consemnate peste 200 de clădiri publice, mai multe pieţe şi grădini publice.
În anul 1830 se înfiinţează "Sfatul Orăşenesc" (Administraţia Publică Locală de azi) şi oraşul este împărţit în cinci zone (sectoare), iar în 1846 este elaborat de primărie, primul Plan de Cadastru al Bucureştiului.
Prin proclamarea independenţei de stat în 1877, Bucureştiul devine capitala României şi, începând cu această dată, cunoaşte o puternică dezvoltare economico-socială. Astfel, recensământul de la 1878 consemnează existenţa în oraş a două turnătorii de fontă, două întreprinderi de obiecte mecanice, 30 de tăbăcarii şi 100 de mori, din care 12 erau antrenate de energia aburului.

În anul 1869 este inaugurată prima linie de cale ferată Bucureşti - Giurgiu, iar în 1870 este pusă în funcţiune linia ferată Bucureşti - Ploieşti - Galaţi - Roman.
Prima gară construită a fost Bucureşti - Filaret (1869), iar apoi s-a construit gara Târgovişte (1870), care ulterior a fost denumită Gara de Nord.
Bucureştiul a constituit în această perioadă şi principalul centru comercial al ţării, primele instituţii apărând în Capitală: Camera de Comerţ şi Industrie (1858), Bursa de Valori Bucureşti (1881), Banca Naţională a României (1858). Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi realizarea unui sistem bancar prin apariţia unor bănci noi: Marmorosch Bank, Banca Generală a României, Banca de Scont, Banca Românească
Tot în această perioadă s-au făcut lucrări de rectificare şi adâncire a albiei râului Dâmboviţa, lucrări pentru alimentarea cu apa potabilă a Capitalei prin filtrarea apei Dâmboviţei. În 1882 a fost inaugurat iluminatul public electric, iar în 1892 a fost construită uzina electrică Grozăveşti. Punerea în funcţiune a uzinei electrice Filaret (1908) a făcut posibilă în 1894 inaugurarea primei linii de tramvai electric în oraş.

Cea mai prosperă perioadă a Bucureştiului, ca şi a întregii ţări, a fost perioada interbelică. Devenind capitala statului naţional unitar roman, Bucureştiul continuă să fie în perioada interbelică principalul centru industrial, comercial şi financiar al României. Procesul de industrializare în această perioadă se intensifică, Bucureştiul concentrând în 1938 aproximativ 17% din numărul total de întreprinderi cu pondere importantă în economia ţării, acoperind întreaga gama a industriilor din acea perioadă.
Sectorul de stat era reprezentat în aceasta perioadă de întreprinderile: Griviţa, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunală de alimentare cu lapte a Bucureştiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. şi fabricile de gheaţă.

În anul 1921 s-a dat în folosinţă aeroportul Băneasa, iar în 1931 se înfiinţează Societatea de Transport Aerian "SARTA", care în 1933 se transformă n "Liniile Aeriene Române" (LARS) şi aparţineau statului.
În 1933 se inaugurează actualul Palat al Telefoanelor, prima centrală telefonică automată funcţionând încă din 1927.
Apar bănci noi: Banca Chrissoveloni (1920), Banca Comercială Italiană şi Banca franco-română (1921).

După planul de sistematizare din februarie 1926, Bucureştiul a fost împărţit din punct de vedere administrativ, într-o zonă centrală şi o zonă periferică . Zona centrală avea patru sectoare , fiecare dintre ele având un consiliu local. Zona periferică a fost constituită în restul teritoriului până la limita forturilor. Comunele cuprinse în această zonă au primit statutul de comunităţi suburbane. Interesele generale ale oraşului şi ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri aleşi, 24 consilieri numiţi până la 7 consilieri cooptaţi. Conducerea administraţiei era asigurată de Primarul General, ales de consiliu.
Între anii 1918-1940, Bucureştiul a avut zece primari, unii dintre ei jucând un rol important: Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu, Alex. Donescu.
Intrarea României în război, în anul 1941, aduce Bucureştiului o perioadă grea, bombardamentele trupelor aliate provocând distrugeri multor clădiri, unele de importanţă istorică, altele obiective industriale.

Instaurarea după al doilea Război Mondial a "puterii populare" creează condiţiile apariţiei dictaturii comuniste care s-a menţiut până în decembrie 1989. Pentru o perioadă de aproape 50 de ani, democraţia şi economia de piaţă au dispărut în România. Multe din metodele aplicate atât în domeniul economic, cât şi social au fost împrumutate de la fosta Uniune Sovietică neţinându-se cont de specificul tării şi al Capitalei. Prin naţionalizarea principalelor ramuri industriale, regimul comunist şi-a oferit mijloacele pentru a reconstrui şi dezvolta oraşul.

În aceşti 50 de ani au fost construite, totuşi, multe unităţi industriale noi, blocuri de apartamente şi multe edificii cu caracter socio-cultural. Au apărut "giganţii industriali" şi miile de apartamente "tip cutie de chibrituri".

Un rol deosebit în această perioadă în economia oraşului, l-a avut industria de construcţii-montaj, numărul de salariaţi crescând de la 39.700 în 1950 la peste 97.000 în 1983.
Având în vedere ca pâna în 1950, principalele ramuri industriale dezvoltate în Bucureşti, erau industria uşoară şi alimentară (57.9%), industria chimică (24.1%),în 1982, chimia reprezenta 55 % din totalul structurii industriale. Ritmul mediu anual de creştere al sectorului industrial a fost enorm şi a implicat costuri uriaşe, asigurând astfel supremaţia capitalei din punct de vedere al producţiei.
Pe lânga întreprinderile naţionalizate în 1948 (Lemaitre devenit Timpuri Noi, Malaxa devenit 23 August) , au fost înfiinţate noi întreprinderi (Policolor, Autobuzul, Danubiana, CIL Pipera). Un rol foarte important în dezvoltarea economică a oraşului l-au jucat construcţiile.

Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificări profunde în economia Capitalei, atât din punct de vedere structural (descentralizarea şi forma proprietăţii) cât şi al dinamicii sale.
În 1993, trei ani după căderea regimului comunist (1989), în Bucureşti se concentrau 12.7% din populaţia activă a ţării cuprinzând 385 societăţi mijlocii cu o medie de 1000 angajaţi. Societăţile cu mai mult de 5000 de salariaţi reprezentau la acel moment numai 1.8% din total.
Pe lângă crearea marilor platforme industriale înainte de 1989, numărul blocurilor de locuinţe a crescut astfel încât, dacă între 1945 - 1964 au fost construite 80641 apartamente, numărul acestora a crescut la 446100 apartamente între anii 1965 şi 1984. S-au format noi cartiere ca: Titan - Balta Albă cu 90000 apartamente, Drumul Taberei cu 63000 apartamente, Berceni cu 70000 apartamente, Militari cu 40000 apartamente. Blocurile erau din beton, prost finisate ,oferind spaţiu minim de locuit şi fără să asigure cele mai simple standarde de confort.

Recensământul din 1992 (trei ani de la căderea comunismului) înregistra în Bucureşti un număr de 109194 blocuri cu 760751 apartamente şi un total de 1803635 camere, ceea ce înseamnă o suprafaţă de peste 46.1 milioane metri pătraţi de locuinţă (34.3 metri pătraţi pe apartament).

Vizualizări: 135 | Adăugat de: yka | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: