Atunci când simt că cedez psihic din cauza tuturor presiunilor din toate părțile, îmi iau putere de la Dumnezeu. Într-o continuă alergătură, din dorința de a fi, de a avea, de a face, de a deveni sau a demonstra, la un moment dat m-am pierdut pe mine.

Toată viața am alergat să fac ceva mai mult, veșnic nemulțumită de rezultatele mele și de tot ceea ce realizasem până atunci. Neavând sprijin din nicio parte, am ales să o iau pe cont propriu, încercând în fel și chip să reușesc ceea ce îmi propusesem. Mă săturasem de minciuni și etichete greșite din partea unor oameni de nimic, oameni cărora nici nu le oferisem prilejul să mă cunoască la modul real. Pentru că da, sunt pretențioasă și selectivă, sau cel puțin așa credeam până la un punct în care am ajuns să realizez că ofer mai mult decât primesc și depun niște eforturi supraomenești pentru niște oameni de nimic. Și da, am fost rănită de mai multe ori și cred că de fapt asta m-a întărit, de mă cataloghează lumea acum ca fiind rece și tranșantă. Nu, sunt realistă și sinceră, lucru pe care nu mi-l permiteam înainte, de teama de a nu îi răni pe ceilalți cu vorbele mele. Dar ceilalți și-au permis să mă rănească fără ca măcar să aibă prilejul să-mi știe cu adevărat povestea.

Este foarte trist și greu să o iei de la capăt într-un oraș haotic, singur, fără un ban în buzunar și totuși să ai tăria de a nu renunța la visele tale într-o lume în care pentru vise trebuie să faci compromisuri, iar tu nu ești dispusă să faci asta. În lumea perfectă în care trăiam eu, în naivitatea mea, în globul meu de cristal, în lumea mea imaginară, lumea era bună, sinceră și onestă, corectă și cu sentimente pure ca ale mele. Însă realitatea nu era deloc așa. Lumea era dură, crudă și nemiloasă, și acest lucru aveam să îl văd ulterior, la fiecare job, în fiecare relație, de la fiecare persoană în care am crezut și mi-a trădat încrederea cu zâmbetul pe față, de la omul pentru care mi-aș fi dat și viața, și el a ales să plece când am fost diagnosticată greșit cu "Cancer" de 2 ori, de la fiecare durere trăită singură, de la fiecare șut în fund atunci când n-am vrut să fac compromisuri, de la procese interminabile ce m-au distrus psihic și m-au băgat în depresie, cu gânduri de suicid, de la fiecare minciună spusă la adresa mea, lucruri aparent minore, dar care m-au afectat enorm de-a lungul anilor, de la fiecare problemă pe care am întâmpinat-o și nici măcar familia nu mi-a fost alături pentru că nu au crezut suficient în propriul lor copil. Nu toți ne-am născut "genii", suntem atât de diferiți unii de alții și nici nu se cuvine să vrem să fim altcineva. Dar da, putem să luptăm să fim o variantă mai bună a noastră, să învățăm mai mult, să fim mai deschiși, mai puternici, mai încrezători, că până la urmă, avem altă variantă? Am ales să-mi cresc copilul singură și nu îmi este rușine cu asta, dimpotrivă! Mă mândresc cu asta, chiar dacă multă lume m-a catalogat și mă cataloghează greșit pentru decizia luată. Nu îmi place să mă complac și să pozez în familia fericită, așa cum o fac alții, doar de dragul de a o face. Țin foarte mult la liniștea mea sufletească.

Atunci când îți permiți să îți dai cu părerea, asigură-te că faci un lucru bun și că ești în cunoștință de cauză. Nu mi-a fost ușor și nu îmi este, dar am ales să duc singură această luptă cu viața, așa cum am dus singură și lupta cu "moartea". Nimeni nu mi-a fost alături și nimeni nu are dreptul să te judece pentru alegerile făcute. Iubind, greșim, sacrificăm, oferim mai mult decât trebuie, ne îndatorăm la propriu și ne autodistrugem fără să realizăm asta. Sunt la început de drum în toate și de va fi nevoie să o iau de la capăt de încă 10 ori, o voi face. Și da, sunt momente în care simt că cedez, că corpul nu mă mai ajută, pentru că da, ca să ajungi să realizezi ceea ce îți dorești, sacrifici nopțile, orele de somn, împachetezi, editezi, mergi după marfă, investești în promovare, le dai de pomană, o zi e bună, alta e rea, faci sacrificii pe bani puțini și mulți te râd și critică tot ceea ce faci.

Ziua, mergi la clienți, faci vizionări, mai faci o listă, mai depui niște declarații, tot pe bani puțini, că ești la început de drum. Mai faci o casierie pân' la 9 seara, mai scrii ceva pe blog, actualizezi un stoc sau editezi pe site, gătești, copilul te strigă din pat când tu de fapt ai și uitat când ziua ta a început și când s-a terminat. Cearcănele îți sunt până la pământ, dar nu te plângi căci vrei să faci mai mult. Nimic nu-i imposibil, de vrei să faci mai mult, dar gândește-te, străine, dacă poți să duci atât!

Pastile după tine, alergătură mult, ai crezut că-i bine și tot vrei să faci mai mult? Ai obosit și psihic ai vrea să faci mai mult, factura te presează, nu poți să faci mai mult? Nu mai mănânci de zile, te bucuri de trăire slăbind în neștire, tot vrei să faci mai mult. Cafelele îți fac viața, de-ai știi ce zace în tine, tot vrei să faci mai mult? Mă doare în neștire că nu refuz pe oricine și muncesc în neștire să fac, să fiu mai mult...

Oare în alergătura asta zilnică, când voi ceda? M-am pierdut demult pe mine, sentimental vorbind... și rănile în neștire, venite cu cruzime din partea celor ce ar fi trebuit să te învețe să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima... pentru că viața mi-a arătat într-o zi, însărcinată fiind, că un diagnostic greșit, zic eu așa, că dacă nu era greșit, nu mai eram demult, că trebuie să învățăm să trăim simplu, fără disperarea asta de a ajunge să fim cineva doar pentru a fi bine văzuți, pentru că în disperarea asta ne pierdem pe noi și când realizăm asta s-ar putea să fie prea târziu ca să ne mai putem salva...

Nu trebuie să mai primim lecții de genul ca să ne oprim din alergătura asta continuă, din haosul în care trăim. Din 2 lecții am învățat ceva foarte important și anume faptul că timpul nostru aici e limitat și trebuie să avem grijă cum îl trăim, cui îl dedicăm, ce facem, cum îl utilizăm. E cel mai prețios lucru pe care îl avem. Nimeni nu a înțeles asta...