Îmi amintesc cu drag cât de tare ai luptat împotriva tuturor. Îmi amintesc cât de mult ți-ai dorit să trăiești și să te bucuri singură de fiecare zi, de o cafea, de o ieșire, de lucrurile simple. Erai singură și neînțeleasă. Oamenii nu mai aveau răbdare cu tine și te considerau prea în vârstă ca să mai poți avea pretenții de la viață. Mie mi se părea că ești indestructibilă din prisma lucrurilor pe care le-ai trăit. Îmi pare rău că nu am mai apucat să te văd și că ți-ai dorit asta. Din păcate, nu știm să apreciem oamenii cât sunt în viață; mereu suntem ocupați și prinși în propria viață. Suntem prea ocupați pentru cei ce ne-au dat viață, până într-o zi în care realizăm că, în alergătura asta după lucruri efemere, pierdem esențialul. Mă doare că nu te-au înțeles și că nu meritai să treci prin experiența asta la sfârșitul vieții tale. Ne încăpățânăm să tragem de viață în pofida altora. Ne hrănim cu speranțe și cu iluzia faptului că, într-o zi, va fi bine din nou. Ai învățat să fii puternică și să te descurci singură doar ca să nu deranjezi. Suntem captivi în propriile vieți și acordăm importanță unor nimicuri. Luptăm să fim, să avem, să ne depășim condiția, dar uităm că nimic nu e pentru totdeauna. Într-o zi, ne găsim liniștea după n-șpe mii de căutări pe toate planurile. Într-o zi, ne vom dori să putem opri timpul în loc pentru noi sau pentru cineva drag. Într-o zi, o cafea sau o plimbare va rămâne doar un gând, un vis, și am da orice să putem opri timpul în loc, să ne mai putem bucura de ele. Azi luptăm să devenim, și mâine ne vom dori doar să fim. Nu le putem refuza dreptul de a lupta. Și ei sunt tot suflete – vârsta e doar un număr. Te iubesc, bunico!