Totul în viață este temporar. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta sau, mai bine zis, să mă acomodez cu ideea. Sunt plină de recunoștință pentru omul care am devenit, dar m-a costat prea mult. Naivitatea mea și încrederea oarbă în oameni m-au distrus treptat, dar sigur.

Nu credeam că există durere mai mare ca trădarea. Te macină și te ucide încet. Și oricât ai încerca să găsești răspunsuri sau justificări oamenilor, nu mai poți să faci asta. Ai obosit efectiv să ierți și să iei ca atare un comportament inadecvat, care nu-l meriți și nu te definește. Ai obosit să crezi că ai ajuns la un punct sau într-un loc unde lucrurile vor fi diferite și oamenii sunt de calitate.

Nu aș putea să definesc calitatea. E atât de rară, încât nu mai cred în ea. În schimb, credeam în respect și credeam că, din principiu, îl merit. Dar m-am înșelat din nou, indiferent că vorbim de un loc de muncă sau doar de o altă relație de la care ai avut așteptări mult prea mari, și iluzia așteptării și implicării emoționale te-a adus la capătul puterilor.

Să poți să păstrezi aparențele într-o lume în care, ca femeie care vrea să aibă succes și să reușească prin forțele proprii, îți iei o mare judecată și lovituri din toate părțile... Într-o lume care îți este străină și totuși încerci să te strecori, e al dracu’ de greu să poți să rămâi la fel de bun și pur la suflet când zi de zi vezi ce sunt oamenii pe care i-ai iubit și pentru care ai făcut atâtea sacrificii.

Sufletește aș numi-o dezamăgire, dar e atât de profund sentimentul, încât i-aș da un termen nou. Într-o lume în care am vrut doar să muncesc și să le demonstrez alor mei că și eu pot, într-o lume în care divorțul este etichetat în fel și chip fără să știe nimeni prin ce ai trecut, într-o lume în care suntem catalogate ca fiind vulnerabile doar pentru că ne arătăm sentimentele și suntem reale – tot noi nu suntem apreciate și iubite la adevărata noastră valoare.

Și poate că am obosit să fim puternice în orice ipostază și să ne simțim mai bărbați ca bărbații, ducând totul singure în relațiile toxice și bolnave care ne distrug din interior și ne fac să pălim la exterior. Și oricât ai munci și te-ai concentra pe pasiunile tale, simți nevoia să cunoști și oameni buni cu care să poți schimba o opinie. E mult prea trist și nu mă regăsesc în această lume.

Îmi pare rău pentru copilul meu, că nu a avut ce învăța și vedea de acolo de unde trebuia să își ia exemplul. Și lupt pentru asta – să îi demonstrez că eu îi sunt suficientă și nu are nevoie de nimeni altcineva în viața lui ca să fie fericit.

Societatea ne înrăutățește. Eu m-am schimbat radical și nu mă mândresc cu asta. M-am pierdut pe drum muncind și iubind cu atâta putere, încât mi-am creat singură propria lume. Inițial, în lumea mea era bine: era liniște, pace, lumea era bună și frumoasă. Până într-o zi în care cineva mi-a spart bolul meu de cristal și viața mi-a deschis ochii.

Mi-am luat multe palme de la viață – lucru care m-a marcat enorm și mi-a schimbat atitudinea față de ceilalți, având tendința să îi tratez cum mă tratează. Pun mare preț pe respect și, acolo unde nu îl găsesc, mă retrag eu. Uneori îmi ia mai mult să înțeleg și să accept adevărul pe care îl văd și îl conștientizez de la bun început, însă, dându-le mai multe șanse oamenilor, nu faci decât să te adâncești singur într-o agonie pe termen lung.

Singurul lucru care mă frapează este că am devenit inumani și ne comportăm mediocru cu oamenii care își expun sentimentele, le folosim energia până la epuizare și apoi ne mirăm că, atunci când pleacă, o fac definitiv.

Și oamenii răi au fost cândva buni, să știți. E doar o mască. Funcționează mai bine așa. Și ce crezi? Tot noi trebuie să ne reconstruim, bucată cu bucată, din propria cenușă, ca și cum tot ce ni s-a întâmplat anterior nu a lăsat cicatrici în sufletul nostru.

Cred că atunci când cicatricile sunt foarte adânci în suflet, nu mai au loc acolo și ne apar pe chip. Oricât de tare ar durea, trebuie să mergi mai departe – tot ca de obicei, de una singură. Asta e singura formă prin care reușesc să mă descarc.

Cu încredere și credință, mergem mai departe. Îmi iau puterea de la Dumnezeu. Este singurul loc unde reușesc să îmi găsesc liniștea mult dorită. Cine mă cunoaște, știe la ce mă refer. Tot credința m-a salvat de fiecare dată. Nimeni altcineva.

Și nu, nu există familie. Cel puțin nu la mine. Mi-am dorit să construiesc ceva diferit față de modelul avut, însă viața și alegerile făcute mi-au demonstrat că avem tendința să facem alegeri greșite, forțând lucrurile acolo unde nu este cazul.

Pentru o femeie, am făcut suficient. M-am autodepășit pe mine. Nu aveam atâtea așteptări și totuși multe lucruri s-au concretizat. Acum este timpul să ne ocupăm și de suflet. Până la urmă cu asta rămânem: cu bunătatea și cu amintirile. Restul sunt demonstrații ce ne consumă pe interior și se soldează cu un final tragic.

În alergătura asta zilnică, avem nevoie, la un moment dat, să punem stop lucrurilor și persoanelor toxice din viața noastră și să ne dedicăm timp nouă. Și uite-așa ajungi să realizezi că ți-au lipsit clipele astea și aveai nevoie de ele. Nu există nimic mai important ca sănătatea și timpul.

Am alocat prea mult timp persoanelor ce nu meritau să le dau crezare. Bunătatea mea a fost catalogată drept vulnerabilitate. Drept urmare, când îmi schimb atitudinea și le arăt oamenilor că sunt mai conștientă decât cred ei că sunt și că aveam alte așteptări de la ei, raportându-mă la felul în care eu m-am comportat cu ei, ei mă învinovățesc tot pe mine că m-am schimbat.

De multe ori, nu le-am spus oamenilor ce gândeam sau vedeam la ei, încercând să îi tratez așa cum m-am autoeducat să fiu. Nu avem nevoie lângă noi de oameni ce ne trag în jos și ne stârpesc liniștea. Liniștea e cea mai de preț. Dacă o ai, ești cel mai bogat. Restul se fac.

Cu dragoste sinceră și credință în Dumnezeu, nimic nu e imposibil. Trebuie doar să crezi în tine cu tărie și să nu te lași niciodată influențat în sens negativ de părerile celorlalți.

Cu respect,

Viorica Giaba